buna Ursula,
Ieri vorbeam cu o prietena de-a mea si-mi spunea ca la 40 de ani e mult mai dificil sa-ti gasesti un om minunat, care sa corespunda asteptarilor noastre, cu care sa rezonam si sa avem o viata frumoasa, mai ales cum sunt eu :divortata si cu doi copii…
Recunosc ca din adolescenta mi-am dorit pe cineva langa mine, care sa ma iubeasca , sa avem o viata frumoasa, sa ma respecte, visam la acel barbat care sa ma „salveze” din viata de familie, unde certurile si neintelegerile erau la ordinea zilei, vedeam pe mama o femeie trista, plansa, muncita si neinteleasa…si spuneam ca eu nu voi fi asa…
Ghinion insa, dupa o relatia lunga cu un coleg de facultate, care imi era foarte bun prieten, sustinator si avand aproape toate calitatile, am renuntat, neavand rabdare sa ne realizam pe cont propriu, cand ne-am mutat impreuna nu mi-a mai placut, il vroiam mai matur, mai ambitios…mai barbat…simteam ca vreau altceva, ca nu este el barbatul cu care sa-mi intemeiez eu o familie, nu e suficient de matur….
asa ca am renunat la el si am ales un barbat, aproape copie a tatalui meu, dar mai matur( cu 8 ani), mai instarit, mai „puternic”, dar de fapt…. un tip „slab”, care parea puternic doar cand lua un pahar in plus, care mi-a facut viata destul de grea…
Cu toate astea, in familia lui m-am simtit „acasa”, parintii lui sunt oameni buni, sufletisti, poate prea protectori si el prea dependent de parerea lor si nu numai…
Si asa au trecut 10 ani, cu bune si mai putin bune, cu doi copii…dar in final am cautat altceva, pt ca-mi lipsea afectiunea, dragostea, respectul…. le-am gasit, dar nu de la un barbat liber si , chiar daca ar fi liber, oare este el ceea ce am eu nevoie, sau sunt eu cea care nu ma multumesc cu ce am am?
Tot timpul mi-am cautat fericirea, „familia”, langa un barbat…nu am cautat sa fiu eu fericita…eu cu mine insami si cu viata mea….
Din acest motiv ma simt deseori singura, poate si prin prisma faptului ca mi-am pierdut parintii….acum ca sunt singura cu doi copii…ma gandesc uneori sa ma intorc in vechea familie, desi nu am plecat de bine, iar omul langa care am convietuit 10 ani este total opusul meu, este chiar un dependent emotional, material, este victima si agresor…. si nu voi fi fericita… insa langa el, am putut sa fiu si puternica si simteam ca viata mea nu va fi asa…. consider ca pot fi puternica, doar in mijlocul unei familii….
Oare asa sa fie? sa nu mai sper la viata de familie ideala… eu sunt problema? asa cum spunea fostul sot: sunt o nemultumita, care nu stie ce vrea….?
Acum as aprecia calitatile primului meu prieten si as fi o femeie linistita si ocrotita… iubita…
tu ce parere ai?
↧
Răspunde la: Amagiri si dezamagiri in dragoste
↧