Ursula, dupa cele petrecute mai sus eu am decis sa ma retrag din poveste si sa il las sa fie alaturi de copil si de femeia cu care locuieste. Din pacate, nu am reusit fiindca el a insistat foarte mult sa ii mai acord putin timp astfel incat sa se gandeasca la o solutie si la o metoda cat mai amiabila de a incheia relatia cu ea. A declarat ca ma iubeste si ca nu isi imagineaza viata fara mine dar ca pentru el este foarte important sa stie ce se va intampla cu noi doi dupa ce el va face schimbarea – si ca in acest timp eu ar trebui sa ii ofer o oarecare certitudine si siguranta ca il iubesc si sa fiu convinsa ca el este barbatul cu care vreau sa imi petrec restul vietii, sa ma casatoresc si sa am copii cu el. Se asteapta ca in aceasta perioada „grea si dificila” sa fiu alaturi de el si sa il ajut sa ia aceasta decizie fara sa aiba apoi vreo remuscare sau vreun impuls de a se intoarce inapoi la copil.
Nu inteleg cum as putea sa il ajut si sa fiu alaturi de el in situatia de fata, fiindca mie imi este foarte greu sa accept faptul ca el locuieste in aceeasi casa cu ea. El ar dori ca atunci cand ne vedem eu sa fiu mereu bine dispusa, fericita, iubitoare si afectuoasa, insa nu pot sa ignor momentele in care ea il suna, ii trimite mesaje si gandul ca dupa ce noi ne intalnim, el merge acasa la ea. Eu reactionez pasiv agresiv la toate astea, imi schimb brusc dispozitia, sunt imbufnata si resping tentativele lui de a comunica cu mine (cand ma intreaba de ce sunt suparata spun ca nu sunt si ca nu am nimic, vorbesc ironic) iar el interpreteaza reactiile mele ca dovezi ca nu il iubesc suficient de mult si ca nu sunt alaturi de el in aceste momente critice in care el se pregateste sa faca marele pas.
Practic pune o mare presiune pe mine si ma face sa ma simt vinovata pentru faptul ca el nu ia o decizie care sa ma favorizeze. Imi spune ca oamenii care se iubesc sunt alaturi unul de celalalt si la bine, si la greu, si ca eu sunt alaturi de el doar cand ii este bine. Insa sincer, inca de cand l-am cunoscut era in aceasta situatie „grea” si totusi am avut rabdare si am acceptat faptul ca are nevoie de timp si ca decizia de a renunta la copil in favoarea mea nu e una usoara. Nu ma simt confortabil sa continui sa sustin aceasta viata dubla si el sustine ca nici el nu este fericit si ca s-a saturat sa minta, dar totusi nu face acel pas…
Ce as putea sa fac? Crezi ca este responsabilitatea mea sa il ajut si sa ii ofer anumite certitudini? Pentru ca nu stiu cum as putea sa il ajut. A trecut deja o luna de cand mi-a cerut sa ii mai acord putin timp, si nu am observat nici o schimbare, ba chiar mi se pare ca tot ce face e sa ii dea sperante acelei femei si sa ii spuna ceea ce este necesar pentru ca ea sa ramana sa creasca copilul. Simt ca nu are suficient curaj sau ca este indecis si nu as vrea sa imi pierd timpul asteptand ca el sa se decida, dar in acelasi timp nu as vrea sa am vreun regret ca am renuntat prea usor la el sau ca nu am fost alaturi de el, asa cum sustine.
Tu ce crezi ca as putea sa fac? Sunt foarte confuza. Multumesc…