Buna Ursula,
multumesc de raspuns…..wow…. ce m-ai pus pe ganduri… cate intrebari la care nu am un raspuns, la care ma straduiesc sa raspund si nu stiu/pot….
Ai dreptate cand imi spui ca limitele si granitele cu fostul sot nu sunt clar stabilite, pt ca nu ma lasa, pt ca imi solicita ajutorul mereu , ma suna, ma cauta si ma bulverseaza periodic, eu sunt singura pe care o ascula cand ii spune sa nu mai bea ca ii face rau, sa mearga la medic sa isi caute sanatatea, sa-si faca analize etc…este un om bolnav si pur si simplu nu pot sa-l las din mana, pt ca cei care sufera mult sunt copiii mei, au nevoie de el, il iubesc si vor sa nu pateasca ceva…, dar el nu se multumeste cu atat, ma vrea inapoi, cand il refuz, ma ataca… ma acuza… ma face sa ma simt vinovata…
Ce relatie am avut eu cu tatal meu? nu una prea fericita. Multi ani a fost plecat in strainatate si nu mi-l amintesc decat atunci cand venea acasa cu cadouri si mi-o amintesc pe mama plangand si suferind de singuratate si de greutatea responsabilitatii cresterii celor 4 fete…
Cand a venit in sfarsit acasa, aveam 10 ani si imi amintesc cum o abuza pe mama, cum se certau si se jicneau, cum nu ii respecta linistea si pe ea ca om, iar noi stateam intre ei sa nu se mai certe, dar mama nu a putut sa-l paraseasca pt ca nu avea unde sa mearga cu 4 copii, nu avea serviciu, a muncit dublu sa ne creasca si sa-l convinga pe tata sa ne faca o casa, sa ne dea la o scoala si sa ne sustina… a facut totul , pt ca mama se lupta zi de zi cu el sa-l convinga ca noi trebuie sa fim bine…
Eu sunt singura care mi-am depasit conditia, am urmat o facultate si am reusit sa-i fac mandrii de mine, mai ales pe mama care m-a sustinut si incurajat mereu…dar ea s-a imbolnavit si a murit la doar 55 de ani, iar asta a fost prima lovitura primita de la viata. Mult timp l-am considerat pe tata vinovat de moartea ei, pt ca nu a stiut sa o menajeze, iar asta a simtit…l-a durut, desi eu eram preferata lui, „baiatul lui”, nadejdea lui, mandria lui…insa nu am reusit sa ma apropii de el niciodata.
A murit si el dupa 12 ani, insa fara sa stie ca l-am iertat in sufletul meu….si ca si datorita lui sunt azi cine sunt, cu bune si rele..
Curios este ca desi am suferit in copilaria mea, am ales un barbat la fel ca el, un om slab, cu vicii, care nu stia sa-si respecte femeia si mama copiilor lui, nu stia sa colaboreze…. nu stiu de ce…nu pot sa explic de ce nu am plecat mai devreme….de ce am asteptat 10 ani…., am procedat la fel ca mama, m-am luptat, am iertat, am suferit…
Cand am divortat, surorile mele au fost fericite si m-au sustinut 100%…
Actualul meu iubit l-am cunoscut cu mult inainte de a divorta, eram doar prieteni si ne ajutam reciproc cu diverse sfaturi, probleme , el imi gasea meseriasi sa-mi renovez casa, sa fac un gard sau sa repar o priza, iar eu il sfatuiam de cate ori imi cerea parerea in legatura cu afacerile sale…
Asa am reusit sa-l cunosc si sa am incredere sa-mi deschid sufletul cand simtea ca sunt trista si nefericita, asa relatia noastra a mers spre altceva, iar de aici eu am avut curaj, pt ca stiam ca merit mai mult, ca sunt o femeie buna, frumoasa si alti barbati ar fi bucurosi sa le fiu alaturi.
Cand i-am spus ca vreau sa divortez, el m-a sustinut, a zis ca procedez corect, dar mi-a spus ca desi ma iubeste mult si ca sunt citez „iubirea vietii lui”, nu poate sa-si paraseasca familia, casnicia lui este in regula, desi acolo nu mai exista iubire pt sotie, exista afectiune, respect, grija si nu vrea sa sufere nimeni din cauza asta, iar eu am inteles si l-am apreciat pt sinceritate si nu numai, pt ceea ce este el ca om..(.mai greu cu sufletul)….
A tinut sa ma asigure ca ma pot baza mereu pe ajutorul sau, cu orice, dar nu poate sa-mi fie prezent atunci cand imi doresc eu: concedii, sarbatori, week-end ..etc.. si asa a fost..doar ca eu cu timpul, (deja suntem de aproape 3 ani impreuna), am inceput sa-mi doresc mai mult…. si asta m-a facut sa sufar…. desi sunt constienta ca nu as fi implinita si fericita stiind ca altcineva ar avea de suferit din cauza noastra, fericirea noastra nu ar fi desavarsita construita pe nefericirea altor persoane, fara nici o vina…
Asa ca am incercat sa pun limite, sa nu ma mai sune in week-end sau cand e plecat cu familia, astfel nu mai trebuie sa astept si sa ma bulverseze si mai tare…, dar asa cum am spus, este ceea ce mi-as fi dorit pt mine si familia mea: este prietenul meu, iubitul meu, omul pe care il vreau dar si care ma face sa ma simt neimplinita si nefericita…, dar nu pot sa renunt la ceea ce ne leaga…
Nu stiu daca are sens ce spun…
Si daca era liber, oare as fi putut sa-l aduc langa copiii mei, l-ar fi acceptat sau i-as fi pierdut? Oare nu e mai bine asa pentru toata lumea?
ce se intampla in interiorul meu? Nu stiu Ursula, asta vreau sa descoper, asta vreau sa aflu…daca eram din Timisoara eram la tine acum sa descopar….
multumesc pentru tot si vreau sa te asigur ca tot ce imi scrii, imi merge la suflet, nu am cunvinte sa-ti multumesc…
Nadia